De vorba cu mine insumi

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi cu-n frate, şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate –
că el şi eu nu suntem decât acelaşi frate, şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.
Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De atâţia ani,
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs –
Citit pe buze de josnici curtezani ?
Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine,
Şi-mi zic:
- Ascultă frate,
Ascunde-ţi rana,
Uită c-ai fost rănit şi tu, tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică, te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: „Nu”


Realitatea ne răneşte, chiar si atunci cand, pentru cateva clipe, ni se pare ca este un vis.
Fericirea este apropate intotdeauna o iresponsabilitate.
Suntem fericiti pentru cateva clipe scurte in care inchidem ochii.

PS: Cine nu iartă, distruge puntea pe care trebuie să treacă el însuşi.